La mijlocul secolului trecut, o casnică din SUA, pe nume Dorothy Martin a fondat o sectă apocaliptică, convingându-i pe adepții săi că sfârșitul lumii era iminent. Astfel, un mic grup de oameni a aderat la credințele ei, formând o sectă cunoscută sub numele de „Seekers” sau „Frăția celor Șapte Raze”.
Membrii grupului au fost convinși că vor fi salvați de către ființe superioare de pe planeta fictivă „Clarion”. Aceștia au renunțat la bunurile lor materiale, și-au sacrificat viețile sociale și profesionale, așteptând ziua judecății, fixată pentru 21 decembrie 1954.
Acest fenomen a fost documentat de psihologul Leon Festinger, care se infiltrase în grup pentru a studia comportamentul uman în fața disonanței cognitive. Festinger a fost intrigat de această sectă și, în special, de întrebarea: „cum vor reacționa membrii atunci când profeția nu se va împlini?!” .
Ceea ce a descoperit a devenit una dintre teoriile fundamentale ale psihologiei sociale: „atunci când oamenii investesc resurse considerabile într-o credință, iar realitatea o contrazice, nu renunță ușor. Dimpotrivă, găsesc explicații alternative pentru a-și justifica acțiunile, evitând astfel durerea psihologică a recunoașterii greșelii”.
În dimineața zilei de 21 decembrie 1954, membrii sectei s-au adunat la casa lui Dorothy Martin, conform așteptărilor și instrucțiunilor primite. Atmosfera era încărcată de anticipare, grupul fiind într-o stare de „alertă de douăzeci și patru de ore”, așteptând cu nerăbdare sosirea navei spațiale care urma să-i salveze .
Pe măsură ce ziua avansa și OZN-ul nu apărea, membrii au început să caute explicații pentru întârziere. Dorothy Martin a afirmat că primește mesaje despre apropierea farfuriei zburătoare. Grupul a ieșit afară în frig și zăpadă, așteptând ore în șir. În cele din urmă, în primele ore ale zilei următoare, epuizați și înghețați, au renunțat să mai aștepte și s-au dus la culcare. Sentimentul inițial a fost unul de dezamăgire profundă și confuzie, mulți dintre ei simțindu-se înfrânți. Era de așteptat ca, în urma unui eșec atât de evident al profeției, grupul să se destrame și membrii să renunțe la credințele lor .
Totuși, în mod surprinzător, în loc să recunoască că s-au înșelat, Dorothy Martin și unii membri ai sectei au reinterpretat evenimentele. În jurul orei 4:45 dimineața, pe 22 decembrie, Dorothy a pretins că a primit un nou mesaj: „credința lor puternică răspândise atâta lumină încât Dumnezeu însuși a decis să amâne dezastrul”. Ea a afirmat chiar că „acest mic grup care răspândește lumina aici a împiedicat potopul”. Membrii de bază au acceptat cu entuziasm această explicație .
Această nouă credință le-a permis să-și mențină sentimentul de scop și validitatea sacrificiilor pe care le făcuseră. Un potențial moment de profundă deziluzie a fost transformat într-un triumf al credinței. Această reacție subliniază tendința umană de a căuta sens și justificare pentru experiențe, chiar și atunci când acestea contrazic convingerile inițiale.
Un alt aspect remarcabil al reacției grupului a fost schimbarea atitudinii față de publicitate. Înainte de eșecul profeției, membrii „Seekers” evitau presa și erau extrem de secretoși. Imediat după, au început să caute activ publicitatea, împărtășind secretele lor și încercând să atragă noi membri. Au început chiar să facă noi predicții.
Teoria disonanței cognitive, dezvoltată de Leon Festinger , explică disconfortul psihologic pe care oamenii îl resimt atunci când dețin două sau mai multe credințe, idei sau valori contradictorii, sau când se confruntă cu informații noi care contrazic convingerile existente. Acest disconfort motivează indivizii să reducă disonanța prin modificarea unuia sau mai multora dintre elementele conflictuale. În cazul Seekers, conflictul era între credința lor puternică în profeție și realitatea că aceasta nu s-a împlinit.
Pe lângă disonanța cognitivă, un alt concept psihologic relevant în înțelegerea reacției Seekers este perseverența credinței. Aceasta este tendința de a menține credințele stabilite chiar și atunci când sunt confruntate cu dovezi clare și contradictorii.
Această tendință nu se limitează doar la secte religioase. O regăsim în politică, afaceri, relații personale și chiar în alegerile noastre de zi cu zi. De exemplu, oamenii care au investit timp și bani într-o schemă financiară frauduloasă tind să continue să creadă în succesul acesteia, chiar și atunci când semnele falimentului sunt evidente. Cei care se angajează în relații toxice găsesc justificări pentru partenerii lor, mai degrabă decât să recunoască că au greșit.
Festinger ne-a arătat că oamenii nu sunt neapărat raționali, ci caută mai degrabă să-și apere identitatea și deciziile. Cât de des nu am văzut persoane care insistă să-și susțină punctul de vedere, deși dovezile sunt contrare? Este mai ușor să reinterpretăm realitatea decât să admitem că am greșit.
Tendința de a se agăța de credințe în ciuda dovezilor contradictorii rămâne relevantă pentru înțelegerea fenomenelor din lumea contemporană, cum ar fi persistența dezinformării și a teoriilor conspirației . Internetul și rețelele sociale pot amplifica aceste efecte prin crearea unor camere de ecou și prin consolidarea credințelor existente . Înțelegerea disonanței cognitive și a perseverenței credinței ne poate ajuta să abordăm discuțiile despre subiecte controversate cu mai multă empatie și conștientizare a acestor biasuri psihologice . Studiul sectei Seekers rămâne un exemplu clasic al puterii credinței și al complexității psihologiei umane în fața eșecului.
Cu cât investim mai mult într-o idee sau o convingere, cu atât devenim mai puțin dispuși să renunțăm la ea, indiferent de cât de absurdă devine. Înțelegerea acestui mecanism ne poate ajuta să fim mai critici în fața convingerilor noastre și mai deschiși la schimbare atunci când realitatea ne contrazice.