Visurile umanității despre o viață paradisiacă au o vechime de mii de ani. În secolul XX, oamenii de știință au realizat un experiment inedit, creând condiții ideale pentru șoareci, pentru a observa cum se comportă aceștia într-un mediu lipsit de amenințări, cu hrană și apă din belșug și fără pericole.
Acest experiment pe animale urmărea să contureze o teorie despre posibilitatea creării unei vieți paradisiace pentru oameni și să analizeze consecințele unei astfel de existențe. Rezultatele au fost surprinzătoare: pe de o parte, analogia cu dezvoltarea civilizației umane a devenit evidentă; pe de altă parte, există încă dispute în comunitatea științifică dacă comportamentul șoarecilor poate fi comparat în mod real cu cel al speciei umane.
Obiectivele cercetării
Experimentul celebru denumit „Universul-25” (eng. Universe 25) este cea mai cunoscută lucrare a etologului american John Calhoun. Acesta a studiat comportamentul animalelor pentru a face previziuni despre dezvoltarea umanității, modelând diferite condiții pentru rozătoare, observându-le comportamentul și realizând analogii cu societatea umană.
Pe baza experimentelor anterioare, Calhoun a introdus termenul „Cloaca comportamentală” (eng. behavioral sink), referindu-se la trecerea către un comportament deviant și distructiv al animalelor în condiții de suprapopulare și aglomerație. Acest concept a câștigat atenție în anii '60, perioada postbelică, marcată de baby-boom și de preocupările privind impactul densității mari de populație asupra instituțiilor sociale și asupra individului.
Această preocupare a stat la baza celebrului experiment, menit să exploreze ce s-ar întâmpla cu o societate în astfel de condiții. De asemenea, oamenii de știință erau curioși să observe cum se vor comporta rozătoarele într-un mediu al abundenței, un „ideal” spre care au tins mereu oamenii, dar ale cărui efecte necunoscute ar putea să aducă consecințe neașteptate.
Studiul a durat patru ani, iar rezultatele au fost descrise de John Calhoun în 1973. În baza acestui raport, vom analiza principalele concluzii și lecții oferite de experiment.
Crearea condițiilor ideale
Oamenii de știință au avut ca obiectiv crearea unor condiții „paradisiace” pentru șoareci, care au inclus:
- eliminarea totală a pericolelor: fără prădători sau capcane;
- hrană și apă disponibile în cantități nelimitate;
- libertate totală în reproducere;
- un climat ideal;
- absența oricărui „efort” pentru supraviețuire – șoarecii nu trebuiau să caute hrană sau să se apere.
Pentru experiment, a fost construit un rezervor mare, împărțit în 256 de secțiuni, fiecare concepută pentru a găzdui câte 15 șoareci. În fiecare zonă de locuit au fost instalate hrănitoare și adăpători, iar cercetătorii au pus la dispoziție suficient material pentru construirea de cuiburi suplimentare, necesare pe măsură ce populația creștea.
„Paradisul” pentru șoareci putea găzdui un număr maxim de 3840 de indivizi, moment în care spațiul ar fi devenit insuficient. Temperatura a fost menținută constant la +20°C, iar curățenia a fost asigurată permanent, eliminând complet orice factori de stres pentru rozătoare.
În iulie 1968, patru perechi de șoareci au fost introduse în acest „paradis”.
Etapele experimentului
Observațiile asupra proceselor care s-au desfășurat în această mică „fermă” au fost împărțite în patru etape distincte.
- Etapa A: Adaptarea
La început, șoarecii s-au simțit foarte bine în noul „oraș”. Mâncau, dormeau și se împerecheau fără probleme, adaptându-se rapid. În aproximativ 55 de zile, au început să apară primii pui. După această perioadă, experimentul a intrat în a doua etapă.
- Etapa B: Creșterea populației
În condițiile ideale, șoarecii au început să se reproducă accelerat, iar populația a crescut exponențial. La fiecare 55 de zile apăreau noi generații, dublând numărul de indivizi. Această creștere rapidă a continuat până în ziua 315, moment în care ritmul s-a redus. După această dată, dublarea populației a început să necesite 145 de zile – de aproape trei ori mai mult decât inițial.
- Etapa C: Stagnarea
La începutul celei de-a treia etape, în rezervor trăiau 620 de șoareci. Consumul lor alimentar a scăzut, iar resursele, deși suficiente, nu mai erau utilizate la fel de intens.
În această etapă, a început să se formeze o ierarhie socială clară, iar comportamentele neobișnuite au devenit evidente:
Tinerii masculi marginalizați: Aceștia erau expulzați din grupurile sociale și forțați să trăiască în centrul rezervorului. Aveau cozi mușcate, blana smulsă și urme de răni. Erau ținte ale agresiunii masculilor mai bătrâni, care, datorită condițiilor ideale, trăiau mai mult decât în natură și nu mai eliberau locuri pentru noile generații. Masculii marginalizați deveneau apatici, își pierdeau rolurile sociale, încetând să apere femelele cu pui, sau să interacționeze cu restul grupului. Uneori, aceștia îi atacau pe cei care erau la fel marginalizați ca și ei, dar foarte rar.
Femelele nervoase: Pasivitatea masculilor a forțat femelele să devină mai agresive pentru a-și apăra puii. Uneori, însă, agresiunea lor se îndrepta împotriva propriilor pui, ducând chiar la uciderea acestora. Unele femele se refugiau în cuiburile superioare, mai sigure, refuzând să se mai reproducă. Aceste comportamente au contribuit la încetinirea ritmului de creștere a populației.
Ierarhia socială devenise complexă, cu relații verticale și orizontale bine definite. Experimentul a demonstrat că aceste structuri apar atunci când animalele nu mai sunt preocupate de supraviețuire, având deja asigurate nevoile primare de hrană, siguranță și confort.
- Etapa D: Declinul
La apogeu, populația ajunsese la 2200 de șoareci. Totuși, sub presiunea agresiunii și a ierarhiei, noile generații au început să scadă numeric. John Calhoun a numit această fază „etapa morții”.
Fenomenul sugerează că, în condiții de suprapopulare și abundență, structurile sociale și echilibrul comunității devin profund afectate, conducând inevitabil la un colaps.
Fenomenul „Frumoșilor” în „Universul-25”
În a patra etapă a experimentului, a apărut un grup distinct de masculi tineri denumiți „frumoșii” (engl. beautiful ones). Spre deosebire de masculii marginalizați și răniți, acești indivizi nu prezentau semne de agresiune fizică, precum mușcături sau zgârieturi. Ei nu participau la competițiile pentru femele și nu căutau să-și găsească un loc în ierarhia socială. Timpul lor era dedicat exclusiv mâncatului, somnului și îngrijirii propriei blăni. În același timp, femelele își pierduseră aproape complet interesul pentru reproducere.
Pentru a înțelege mai bine comportamentul „frumoșilor”, cercetătorii au desfășurat un experiment suplimentar. Au mutat mai multe grupuri formate din masculi „frumoși” și femele singuratice în alte spații complet izolate, unde erau replicate aceleași condiții ideale ca la începutul experimentului. Scopul era să se vadă dacă lipsa competiției și abundența resurselor ar putea reactiva instinctele naturale de reproducere și socializare.
Rezultatele au fost surprinzătoare: comportamentul șoarecilor nu s-a schimbat. Masculii „frumoși” și femelele au continuat să trăiască în izolare, fără interes pentru reproducere sau interacțiuni sociale. Nici o sarcină nu a fost înregistrată în aceste grupuri. Șoarecii au trăit izolați, iar la final și-au încheiat viața fără a lăsa urmași.
La scurt timp după debutul etapei de „declin” în colonia principală, „frumoșii” și femelele singuratice au ajuns să domine numeric.
Experimentul a demonstrat că, odată ce densitatea populației atinge un prag critic, iar toate rolurile sociale sunt completate, începe să se contureze o categorie de indivizi marginalizați, în special tineri, care nu reușesc să se integreze în ierarhie. Competiția intensă cu indivizii mai în vârstă, care în condițiile ideale trăiesc mai mult, duce la destrămarea relațiilor sociale și, în cele din urmă, la colapsul întregului sistem.
Creșterea duratei de viață a șoarecilor în „paradisul” artificial a favorizat apariția unui comportament deviant, similar cu cel autist. Indivizii se izolează, evită interacțiunile sociale și își pierd complet interesul față de semenii lor. Ca urmare, populația a încetat să se reproducă, ceea ce a dus la dispariția completă a coloniei.
Experimentul s-a încheiat în iunie 1972, când în „Universul-25” mai rămăseseră doar 122 de șoareci, toți fiind la o vârstă nereproductivă. Era evident că populația nu mai putea fi regenerată, iar colonia era condamnată la moarte.
John Calhoun a subliniat că ultimele etape ale experimentului (în special faza D) ilustrează efectele dramatice ale suprapopulării și deformării sociale. Aceste constatări au fost utilizate pentru a anticipa posibilele evoluții ale societății umane în condiții similare.
Datele experimentului:
- Durata totală: 4 ani (iulie 1968 – iunie 1972);
- Vârsta medie a șoarecilor în ultimele etape: 776 de zile (cu 200 de zile mai mult decât pragul reproductiv);
- Mortalitatea puilor: 100%;
- Numărul de sarcini: nesemnificativ, iar spre final – zero;
- Durata existenței coloniei: 1.780 de zile.
În ciuda abundenței resurselor, comportamentele deviante – inclusiv homosexualitatea și canibalismul – au fost frecvente, fenomene neașteptate într-un mediu sigur și fără de lipsuri. Aceste fenomene au demonstrat că o viață „perfectă” poate genera disfuncționalități sociale și biologice, punând sub semnul întrebării ideea că bunăstarea absolută duce inevitabil la progres.
„Moarte la pătrat”
Pe măsură ce spațiul a devenit insuficient, iar contactele fizice s-au intensificat, a apărut o categorie de șoareci incapabili să manifeste comportamente complexe. Aceștia doar mâncau, beau, dormeau și își îngrijeau blana, renunțând complet la funcțiile sociale esențiale: curtarea partenerilor, reproducerea și îngrijirea urmașilor.