Termenul „sindromul Stockholm” este folosit pentru a descrie afecțiunea emoțională pe care o victimă o dezvoltă față de agresorul său, iar în unele cazuri, aceasta poate fi reciprocă. Cel mai des, acest sindrom este asociat cu situațiile în care sunt luați ostatici, dar este aplicat și în cazurile de violență domestică. Însă, există acest sindrom cu adevărat?
Originea termenului
În anii '70 ai secolului trecut, deținuții din Suedia aveau dreptul să iasă temporar din închisoare pentru anumite infracțiuni non-violente. În august 1973, Jan-Erik Olsson a profitat de această posibilitate, însă nu intenționa să se întoarcă înapoi. Pe 23 august, Olsson a intrat înarmat într-o bancă din Stockholm, a tras în tavan și a strigat: „Petrecerea abia începe!”.
El a eliberat majoritatea persoanelor din bancă, dar a reținut patru angajați ostatici: Elisabeth Oldgren, Kristin Enmark, Birgitta Lundblad și Sven Safström. Olsson a cerut o sumă de bani și eliberarea colegului său de celulă, Clark Olofsson. Poliția a acceptat doar ultima cerere, aducându-l pe Olofsson la bancă.
Timp de șase zile, infractorii și ostaticii au rămas în bancă. Agresorii le-au asigurat hrană, le-au permis să comunice cu familiile și chiar să joace cărți împreună. În tot acest timp, negocierile dintre infractori și poliție erau în desfășurare, dar nu duceau la o soluție constructivă. Toate acțiunile poliției erau transmise literalmente în direct de către mass-media. Cei aflați în bancă aveau de asemenea posibilitatea de a urmări știrile. Polițiștii se pregăteau să asalteze clădirea. Majoritatea scenariilor lor nu presupuneau că ostaticii vor fi salvați. Era mai important să neutralizeze infractorii. Aceasta a fost de asemenea raportat în știri, astfel încât ostaticii știau totul. Desigur, această informație nu îi bucura deloc.
În a șasea zi, poliția a început să injecteze gaz lacrimogen în clădire, forțând infractorii și ostaticii să iasă. Aceștia au petrecut în clădirea plină cu gaz în jur de 30 de minute, ceea ce este destul de periculos. În ciuda acestui pericol, niciunul nu a murit, iar după arestarea agresorilor, ostaticii au refuzat să depună mărturie împotriva lor. Mai mult, au strâns bani pentru avocații răpitorilor și i-au vizitat în închisoare.
Comportamentul ostaticilor a stârnit nedumerire. Psihiatrul Nils Bejerot, care a consiliat poliția, a numit fenomenul „sindromul Norrmalmstorg”, după numele pieței unde se afla banca. Denumirea nu a prins, dar o versiune modificată ulterior, cea a „sindromului Stockholm”, a devenit cunoscută la nivel mondial.
Este acest sindrom real?
Chiar dacă termenul este bine cunoscut, el nu este recunoscut oficial în psihiatrie sau psihologie. Deși mass-media și cultura populară folosesc acest termen, nu există dovezi științifice clare care să-i confirme existența. În schimb, afecțiuni precum tulburarea de stres post-traumatic (PTSD) sunt diagnosticate frecvent în astfel de cazuri.
Kristin Enmark a explicat mai târziu că acțiunile ei au fost motivate de teama de poliție, nu de simpatie față de răpitori. Ea nu dorea să moară într-un atac, așa că a încercat să gestioneze situația cât mai bine și să comunice cu autoritățile. Psihoterapeutul Allan Wade a sugerat că Enmark nu a fost victima unui sindrom, ci a încercat să-i protejeze pe ceilalți ostatici și să supraviețuiască.
Alte exemple notabile
Un alt caz faimos este cel al lui Patty Hearst, care a fost răpită de o grupare teroristă și ținută prizonieră timp de două luni, perioadă în care a fost abuzată. După eliberare, ea a declarat că nu avea nevoie de ajutor și a ajuns să se alăture răpitorilor. Hearst a afirmat că a acționat din frică, convinsă că nu va fi ucisă dacă arată loialitate. Deși a fost condamnată pentru complicitate, a fost eliberată ulterior, iar examinările psihiatrice au relevat că suferea de PTSD, nu de sindromul Stockholm.
Aceste cazuri, precum și numeroasele filme și povești din cultura populară, au romantizat ideea sindromului Stockholm. Filme precum „Frumoasa și Bestia” sau alte povești cu răpiri descriu victime care dezvoltă sentimente față de agresori, sugerând că dragostea ar putea „vindeca” răul. În realitate, astfel de povești sunt rare și periculoase, perpetuând stereotipuri toxice despre relații și violență.
Sindromul Stockholm și violența domestică
Sindromul Stockholm este adesea menționat și în contextul violenței domestice. Deși există cercetări care sugerează că victimele pot dezvolta mecanisme de apărare care le fac să se identifice cu agresorul, acest comportament este mai degrabă o strategie de supraviețuire, nu o simpatie autentică. În cazurile de violență domestică, mai degrabă frica de singurătate, instabilitate financiară sau de pierderea copiilor sunt factori care împiedică victimele să plece, decât o atracție față de agresor.
Dar frica nu este singurul mecanism care poate menține victima aproape de agresor. Speranța că partenerul agresor se va schimba, rușinea (ce va zice lumea), vinovăția, sentimentul de datorie, apatia, indiferența față de sine și chiar perfecționismul, care face ca victima să creadă că nu s-a străduit suficient pentru a îmbunătăți relațiile în familie, sunt doar câteva dintre elementele care influențează decizia de a părăsi abuzatorul.
Când victimelor violenței domestice li se atribuie sindromul Stockholm, acest lucru se termină adesea cu acuzarea lor pentru violența suferită.
Victim blaming-ul (când victima violenței este învinuită pentru ceea ce i s-a întâmplat) - se bazează pe convingerea pe care Melvin Lerner a numit-o ipoteza lumii drepte. Aceasta este o distorsiune cognitivă în care o persoană crede că lumea este structurată corect și că oamenii primesc întotdeauna ceea ce merită. Vă amintiți expresia „Ceea ce semeni, aceea vei culege”? Aceasta este exemplu clar al credinței în dreptate.
Conform aceleiași logici, dacă victima nu pleacă, înseamnă că îi plac astfel de relații. Asta este ceea ce merită. Și dacă eu consider că un astfel de comportament este îngrozitor, atunci asta nu mi se va întâmpla mie. Credința într-o lume „dreaptă” pare să protejeze împotriva neputinței și fricii, dar este doar o iluzie. Oricine poate fi victima violenței, indiferent de modul său de gândire și de comportament.
Astăzi, sindromul Stockholm este criticat pentru lipsa de baze științifice și pentru faptul că adesea victimizează și mai mult victimele, sugerând că ele ar avea responsabilitatea pentru abuzul suferit. La fel ca în cazul teoriei „lumii drepte”, unde se crede că fiecare primește ce merită, victimele sunt acuzate de neîncetarea relațiilor abuzive, perpetuând astfel ideea că ele sunt parțial responsabile pentru suferința lor.
Deși sindromul Stockholm este un termen bine cunoscut, dovezile științifice care să-i susțină existența sunt slabe. Reacțiile victimelor în astfel de situații pot fi explicate prin mecanismele deja cunoscute de apărare psihologică și de adaptare la stres extrem, fără a necesita o teorie nouă.