Adesea, dezvoltarea socială și economică este privită ca un proces liniar care, deși aduce beneficii multora, perpetuează inevitabil inegalitatea între clasele sociale. Această idee, răspândită în teoriile economice clasice și chiar în unele discursuri politice, sugerează că inegalitatea este un cost necesar al progresului. Totuși, această percepție este eronată. Progresul social și economic nu trebuie să fie, și nu este întotdeauna, sinonim cu amplificarea inegalităților. În realitate, există numeroase exemple istorice și contemporane care demonstrează că prin politici adecvate, structuri economice echitabile și o redistribuire corectă a resurselor, inegalitatea poate fi diminuată sau chiar evitată.
Progresul economic și redistribuirea corectă
Unul dintre cei mai influenți economiști contemporani, Thomas Piketty, subliniază în cartea sa „Capitalul în secolul XXI” că acumularea capitalului și creșterea inegalității nu sunt fenomene inevitabile, ci mai degrabă rezultatul unor politici economice care favorizează o distribuție neuniformă a bogăției. Piketty demonstrează, prin date istorice, că în perioadele în care guvernele au adoptat politici fiscale progresive și au investit în educație și sănătate publică, inegalitatea a scăzut semnificativ. De exemplu, în Europa de Vest, după cel de-al Doilea Război Mondial, multe țări au implementat reforme sociale care au condus la o creștere economică robustă, fără o creștere semnificativă a inegalităților sociale.
Educația ca motor al echității
O altă formă de progres social care contrazice ideea inegalității ca un cost necesar al progresului, este dezvoltarea sistemelor educaționale accesibile tuturor. În țările nordice, precum Finlanda, Suedia și Norvegia, guvernele au investit masiv în educația publică, ceea ce a permis indivizilor din toate categoriile sociale să acceseze oportunități economice și sociale. În contrast, în statele unde educația este privatizată și inegal accesibilă, diferențele de statut socio-economic sunt amplificate de la o generație la alta. Această legătură între accesul la educație și reducerea inegalităților este bine documentată și subliniază importanța unor politici publice care să combată disparitățile prin investiții în capitalul uman.
Inegalitatea tehnologică
Un argument frecvent întâlnit în favoarea ideii că inegalitatea este inevitabilă constă în dezvoltarea rapidă a tehnologiei și automatizării, care duce la polarizarea locurilor de muncă, sau chiar la dispariția acestora. Însă, acest proces nu trebuie să conducă neapărat la o accentuare a disparităților economice. Istoric, revoluțiile tehnologice au adus provocări, dar și soluții inovative pentru incluziunea socială. Erik Brynjolfsson și Andrew McAfee, în cartea lor „The Second Machine Age”, subliniază că noile tehnologii pot fi folosite pentru a crea noi locuri de muncă, dar și pentru a îmbunătăți condițiile de viață, dacă politicile sunt orientate spre redistribuire și formare profesională.
Țările nordice sunt adesea date drept exemplu al modului în care progresul economic poate merge mână în mână cu egalitatea socială. Printr-o combinație de taxe progresive, investiții publice în educație și sănătate, și programe de asistență socială bine structurate, aceste state au reușit să creeze economii prospere fără a permite o creștere dramatică a inegalităților. Aceste politici demonstrează că nu progresul în sine este problema, ci modul în care este distribuit rezultatul acestui progres. Prin urmare, inegalitatea socială nu este o consecință inevitabilă, ci rezultatul deciziilor politice și economice.
Ideea că inegalitatea socială este o consecință inevitabilă a progresului este un mit perpetuat de cei care beneficiază de pe urma unei distribuții inegale a resurselor. Progresul social poate fi modelat astfel încât să fie inclusiv și echitabil, dacă există voință politică și socială pentru a implementa politici care să favorizeze distribuția echitabilă a oportunităților și resurselor.