Puterea este un concept complex și multidimensional, care implică relații sociale, politice, economice și psihologice ce poate fi definită ca abilitatea de a influența comportamentul altora, de a obține resurse și de atingere a obiectivelor. Puterea nu este o proprietate statică, ci o dinamică care se schimbă în funcție de context, situație și percepție. Aceasta poate fi folosită în mod constructiv sau distructiv, în funcție de valorile, motivațiile și intențiile celor care o dețin sau o caută.
În cartea sa, „The Power Paradox: How We Gain and Lose Influence”, psihologul Dacher Keltner explorează mecanismele psihologice și sociale care stau la baza puterii și influenței. El susține că puterea nu este ceva ce avem sau nu avem, ci ceva ce câștigăm sau pierdem în funcție de modul în care ne comportăm cu ceilalți.
Keltner susține că în pozițiile înalte nu ajung cei mai înșelători și vicleni, așa cum presupunea Machiavelli în celebrul său tratat „Principele”, ci dimpotrivă, cei mai binevoitori și compătimitori oameni.
Cu toate acestea, simțind gustul puterii, omul se schimbă în mod radical. Keltner numește acest fenomen „sociopatie dobândită”, care se manifestă prin impulsivitate crescută, grosolănie, aroganță și dispreț față de interesele celorlalți.
Una dintre manifestările puterii este atitudinea negativă față de ceilalți oameni. Acel ce deține puterea, cel mai probabil consideră că toți ceilalți sunt leneși și nesiguri, că trebuie să fie conduși și îndrumați, și că doar el este cel mai bun lider. Cei puternici nu simt nevoia să privească lumea din diferite perspective sau să manifeste compasiune, deoarece oricine îi deranjează poate fi ignorat sau „pus la punct”.
Puterea poate fi o binecuvântare atunci când o folosim pentru a servi interesul comun, pentru a promova cooperarea și pentru a îmbunătăți bunăstarea celor din jurul nostru. În acest fel, puterea ne face mai empatici, mai generoși și mai creativi.
Însă puterea poate deveni și un blestem atunci când o folosim pentru a ne satisface propriile interese, pentru a domina și pentru a exploata pe ceilalți. În acest caz, puterea ne face mai egoiști, mai agresivi și mai indiferenți.
Această transformare a puterii se datorează unui paradox: deși câștigăm putere prin comportamente prosociale, odată ce ajungem în poziții de autoritate, tindem să uităm de aceste comportamente și să ne lăsăm influențați de impulsuri antisociale. Acest lucru se întâmplă pentru că puterea ne afectează creierul, hormonii și emoțiile, alterându-ne percepția asupra realității și a celorlalți.
Ce este paradoxul puterii?
Paradoxul puterii se referă la faptul că, deși puterea poate fi un instrument pentru a face binele, ea poate și corupe pe cei care o posedă, schimbându-le personalitatea și valorile. Acest fenomen a fost observat în multe domenii, cum ar fi politică, afaceri, religie sau chiar relațiile personale.
Un exemplu clasic de studiu care ilustrează paradoxul puterii este experimentul Stanford din 1971, în care un grup de studenți au fost împărțiți în roluri de gardieni și deținuți într-o închisoare simulată. După doar câteva zile, „gardienii” au început să manifeste o atitudine autoritară, sadică și lipsită de respect față de „deținuți”, în timp ce aceștia din urmă au devenit supuși, depresivi și revoltați. Experimentul a fost oprit după șase zile, din cauza condițiilor inumane create de gardieni.
Cum explică psihologia paradoxul puterii?
Există mai multe teorii care încearcă să explice mecanismele psihologice care stau la baza paradoxului puterii.
- Una dintre ele este teoria inhibiției cognitive, care susține că puterea reduce capacitatea de a lua în considerare perspectiva celorlalți, de a simți empatie și de a respecta normele sociale. Acest lucru se datorează faptului că puterea oferă o senzație de libertate, autonomie și control, care scade nevoia de a se conforma sau a se adapta la mediul înconjurător.
- O altă teorie este cea a dezumanizării, care afirmă că puterea creează o distanță psihologică între cel care o are și cei care nu o au, făcându-i pe aceștia din urmă să pară mai puțin umani, mai puțin individuali și mai puțin demni de respect. Acest lucru facilitează justificarea sau negarea abuzurilor sau nedreptăților comise împotriva lor.
- O a treia teorie este cea a narcisismului, care presupune că puterea amplifică trăsăturile narcisiste ale personalității, cum ar fi mândria excesivă, grandiozitatea, lipsa de remușcare și exploatarea celorlalți. Acest lucru se întâmplă pentru că puterea conferă o validare socială și o admirație din partea celor subordonați, care pot fi folosiți ca surse de alimentare narcisistă.
Keltner propune o serie de strategii pentru a contracara acest paradox al puterii și pentru a menține un echilibru între bine și rău. El sugerează să practicăm recunoștința, să ascultăm feedback-ul, să cultivăm umorul, să fim conștienți de privilegiile noastre și să ne implicăm în acțiuni altruiste. De asemenea, el recomandă să fim atenți la semnalele de abuz de putere din partea celorlalți și să le rezistăm prin solidaritate, activism și educație.
De-a lungul timpului, oamenii au sperat că va veni odată și liderul perfect care să-i conducă. Cu toate acestea, aceste speranțe sunt rareori îndeplinite. Ajungând la putere, chiar și oamenii onești își pierd bunătatea și modestia. Ei devin fără scrupule și încetează să le mai fie rușine.
Acest fenomen se manifestă cu precădere în democrațiile moderne, lipsa de rușine este însoțitoarea evidentă a puterii. Astfel de politicieni nu au nicio frână, și sunt pregătiți să comită acțiuni la care alți oameni mai conștiincioși nu ar îndrăzni nici să se gândească.