Conflictul dintre Israel și Palestina este unul dintre cele mai vechi și mai complexe din lume, având rădăcini istorice, religioase, politice și teritoriale. Acest conflict a afectat nu numai populațiile direct implicate, ci și regiunea Orientului Mijlociu și comunitatea internațională.
În ciuda eforturilor diplomatice și a inițiativelor de pace, conflictul nu a fost rezolvat și continuă să reprezinte o sursă de instabilitate și tensiune în regiune și în lume.
În acest articol, vom încerca să prezentăm o scurtă istorie, principalele cauze și posibilele căi de soluționare a conflictului.
Istoria conflictului
Conflictul Israel-Palestina are la bază disputa asupra teritoriului istoric al Palestinei, care a fost sub dominația diferitelor imperii de-a lungul timpului. În secolul al XIX-lea, mișcarea sionistă a apărut ca o reacție la antisemitismul european și a promovat ideea creării unui stat național evreiesc în Palestina, considerată ca fiind „pământul promis” de religia iudaică. În același timp, populația arabă palestiniană, majoritar musulmană, a revendicat drepturile asupra aceluiași teritoriu, pe baza apartenenței istorice și culturale.
După Primul Război Mondial, Palestina a intrat sub mandatul britanic, care a încercat să împace interesele contradictorii ale evreilor și arabilor. În 1917, Declarația Balfour a exprimat sprijinul britanic pentru stabilirea unui „cămin național evreiesc” în Palestina, dar a stipulat că acest lucru nu trebuie să afecteze drepturile civile și religioase ale populațiilor neevreiești. În 1937, Comisia Peel a propus împărțirea Palestinei în două state, unul evreiesc și unul arab, dar planul a fost respins de ambele părți.
În 1947, după Al Doilea Război Mondial și Holocaust, problema Palestinei a fost preluată de Organizația Națiunilor Unite (ONU), care a adoptat Rezoluția 181, cunoscută și ca Planul de Partiție. Acest plan prevedea împărțirea Palestinei în trei entități: un stat evreiesc, un stat arab și o zonă internaționalizată care includea Ierusalimul. Planul a fost acceptat de liderii evrei, dar respins de liderii arabi palestinieni și de statele arabe vecine.
În 1948, Marea Britanie și-a retras trupele din Palestina și liderii evrei au proclamat independența statului Israel. Acest lucru a declanșat Primul Război Arabo-Israelian, în care statele arabe au invadat teritoriul israelian pentru a susține cauza palestiniană. Războiul s-a încheiat cu un armistițiu în 1949, care a stabilit linii de demarcație între Israel și statele arabe. Ca urmare a războiului, Israel a ocupat aproximativ 78% din teritoriul Palestinei mandatare (mai mult teritoriu decât cel prevăzut de planul ONU), în timp ce restul a fost împărțit între Iordania (Cisiordania) și Egipt (Fâșia Gaza). Aproximativ 700.000 de palestinieni au fost nevoiți să-și părăsească locuințele și să devină refugiați în statele arabe vecine sau în tabere speciale.
Cauzele conflictului Israel-Palestina
Conflictul Israel-Palestina este marcat de o serie de tensiuni care împiedică găsirea unei soluții durabile. Printre acestea se numără:
- Diferențele religioase: Conflictul are și o dimensiune religioasă, întrucât ambele părți își revendică drepturile asupra locurilor sfinte din Ierusalim și alte zone. Pentru evrei, Ierusalimul este locul unde s-a aflat Templul lui Solomon, cel mai important sanctuar al iudaismului, distrus de romani în anul 70 d.Hr. Pentru musulmani, Ierusalimul este al treilea oraș sfânt după Mecca și Medina, locul de unde profetul Mahomed a urcat la cer (Miraj). Pentru creștini, Ierusalimul este locul unde Iisus a fost răstignit și înviat. În plus, există și alte locuri sfinte pentru cele trei religii monoteiste în regiune, cum ar fi Hebron, Nazaret, Betleem etc. Disputa asupra accesului și controlului asupra acestor locuri a fost adesea sursa de violențe și tensiuni între părți.
- Statutul Ierusalimului: Orașul sfânt pentru cele trei religii monoteiste (iudaism, creștinism și islam) este revendicat ca fiind capitala atât de Israel, cât și de Palestina. Israelul controlează întregul oraș după ce l-a anexat în 1967, dar comunitatea internațională nu recunoaște această anexare. Palestina revendică partea de est a orașului ca fiind capitala viitorului său stat. ONU susține că statutul final al Ierusalimului trebuie să fie determinat prin negocieri directe între părți.
- Dreptul la întoarcere al refugiaților palestinieni: Aproximativ 5 milioane de palestinieni sunt înregistrați ca refugiați de către Agenția ONU pentru Refugiații Palestini (UNRWA), care le oferă asistență umanitară și educațională. Aceștia trăiesc în tabere din Cisiordania, Fâșia Gaza, Iordania, Liban și Siria. Mulți dintre ei își păstrează cheile și actele de proprietate ale caselor pe care le-au părăsit în 1948 și revendică dreptul la întoarcere în Israel, conform Rezoluției 194 a ONU. Israelul respinge acest drept, considerând că ar submina caracterul său evreiesc și ar afecta echilibrul demografic.
- Colonizările israeliene: După războiul din 1967, Israelul a început să construiască așezări civile în teritoriile ocupate din Cisiordania și Ierusalimul de Est, unde trăiesc acum peste 600.000 de coloniști israelieni. Aceste așezări sunt considerate ilegale de către comunitatea internațională și o încălcare a Convențiilor de la Geneva, care interzic transferul populației civile a unei puteri ocupante în teritoriul ocupat. Colonizările israeliene reduc teritoriul disponibil pentru un viitor stat palestinian și împiedică contiguitatea acestuia.
- Securitatea Israelului: Israelul se confruntă cu amenințarea constantă a atacurilor teroriste din partea grupurilor militante palestiniene, precum Hamas sau Jihadul Islamic, care controlează Fâșia Gaza și care nu recunosc existența statului Israel. Aceste grupuri lansează periodic rachete asupra teritoriului israelian, provocând victime civile și distrugeri materiale. Israelul răspunde cu operațiuni militare în Fâșia Gaza sau în Cisiordania, care la rândul lor provoacă victime civile și distrugeri materiale în rândul populației palestiniene. Israelul se bazează pe un sistem sofisticat de apărare antirachetă (Iron Dome) și pe un zid de separare care izolează Cisiordania.
- Diviziunea internă palestiniană: Israelul susține că are dreptul la securitate și recunoaștere ca stat evreiesc, în timp ce palestinienii susțin că au dreptul la autodeterminare și statalitate. De-a lungul timpului, s-au format diferite mișcări și organizații politice de ambele părți, care au avut poziții mai moderate sau mai radicale față de conflict. De exemplu, Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP), fondată în 1964, a fost inițial o organizație naționalistă seculară, care a recunoscut existența Israelului în 1988 și a semnat Acordurile de la Oslo în 1993 cu Israelul, prin care s-a creat Autoritatea Națională Palestiniană (ANP), un organism autonom care administrează Cisiordania și Fâșia Gaza. În schimb, Hamas, fondat în 1987 ca o ramură a Frăției Musulmane, este o organizație islamistă militantă, care nu recunoaște existența Israelului și care a câștigat alegerile legislative palestiniene din 2006. Hamas controlează Fâșia Gaza din 2007, după un conflict armat cu Fatah, partidul majoritar din ANP. Această diviziune internă a palestinienilor a complicat procesul de pace cu Israelul.
Evoluția conflictului Israel-Palestina
Conflictul Israel-Palestina a cunoscut mai multe etape și evenimente importante, care au marcat evoluția sa. Printre acestea se numără:
- Războaiele arabo-israeliene: După războiul din 1948-1949, au mai avut loc alte trei războaie între Israel și statele arabe vecine: Războiul de Șase Zile din 1967, Războiul de Yom Kippur din 1973 și Războiul Libanului din 1982. În toate aceste războaie, Israelul a reușit să reziste atacurilor arabe și să își consolideze poziția militară și teritorială în regiune. Totuși, aceste războaie au avut și consecințe negative pentru Israel, cum ar fi izolarea diplomatică, creșterea costurilor economice și umane, creșterea resentimentelor și ostilității arabe etc.
- Procesul de pace: După războiul din 1973, s-a inițiat un proces de pace între Israel și statele arabe vecine, sub egida SUA. Cel mai important rezultat al acestui proces a fost semnarea Tratatului de Pace dintre Egipt și Israel în 1979, prin care Egipt a devenit primul stat arab care a recunoscut existența Israelului și i-a restituit Peninsula Sinai. Un alt rezultat important a fost semnarea Acordului de la Camp David dintre Israel și Iordania în 1994, prin care Iordania a devenit al doilea stat arab care a recunoscut existența Israelului și i-a cedat o parte din teritoriile sale disputate.
Un alt factor poate fi schimbarea de conducere în Israel și Palestina, care ar putea duce la o nouă abordare a conflictului.
De asemenea, este nevoie de o implicare activă și constructivă a societății civile, a organizațiilor neguvernamentale și a mediilor de comunicare, care să promoveze dialogul, toleranța și respectul reciproc între israelieni și palestinieni. Numai astfel se poate spera la o soluție durabilă la conflictul Israel-Palestina, care să asigure drepturile și interesele legitime ale ambelor popoare.
Rezolvarea acestui conflict necesită înțelegere, dialog deschis, compromisuri și angajament din partea ambelor părți și a comunității internaționale. O soluție durabilă poate fi găsită numai printr-un proces care să țină cont de aspirațiile și drepturile ambelor popoare implicate.
Cu toate acestea, este important de reținut că conflictul dintre Israel și Palestina este unul complex și dificil, care nu va fi rezolvat ușor.