Ce este pareidolia ?
Pareidolia este un fenomen psihologic care constă în perceperea unor imagini sau sunete ca având contururi ale obiectelor obișnuite acolo unde ele nu există. De exemplu, când vedem o formă în nori, ce seamănă cu un cal cu coamă albă, o figură în umbre sau o față într-o priză electrică, atunci este vorba despre pareidolie.
Pareidolia este un rezultat al modului în care creierul nostru procesează informația senzorială. Creierul nostru are tendința de a căuta modele și sens în datele pe care le primește, mai ales când acestea sunt ambigue sau incomplete. Acest lucru ne ajută să recunoaștem rapid obiecte, persoane sau situații familiare și să reacționăm adecvat.
Unul dintre cele mai frecvente tipuri de pareidolia este recunoașterea fețelor. Creierul nostru are o zonă specializată pentru procesarea informațiilor faciale, numită cortexul fusiform facial. Această zonă este foarte sensibilă la stimuli care seamănă cu o față, chiar dacă nu sunt fețe reale. De aceea, vedem fețe acolo unde nu sunt, cum ar fi în lună, în pete de cafea sau în legume. Oamenii descoperă fețe în contururile obiectelor și fenomenelor naturale mai des decât oricare alte obiecte.
De ce vedem fețe acolo unde nu există ?
Pareidolia se bazează pe mai multe mecanisme care nu există în mod izolat, ci se completează reciproc.
1. Necesitatea evoluționară
Această versiune a fost prezentată de Carl Sagan, astrofizician și exobiolog american. În opinia sa, capacitatea de a recunoaște fețe la distanță sau în condiții de vizibilitate redusă a fost unul dintre factorii cheie ai supraviețuirii strămoșilor noștri. Un om care putea să detecteze dacă cineva dintr-un trib ostil se ascundea în tufișurile din apropiere, putea să se salveze prin fuga rapidă. Cei ale căror creiere nu erau „antrenate” să caute fețe ostile umane, sau animale prădătoare aveau șanse mai mici ca să supraviețuiască.
Există și un alt aspect evoluționar.
Potrivit lui Carl Sagan, „odată ce un copil începe să vadă bine, el începe să recunoască și să distingă fețele, această abilitate este încorporată în creierul uman. Acum un milion de ani în urmă, copiii care nu puteau recunoaște fețele și reacționa la un zâmbet aveau mai puține șanse de a câștiga inimile părinților lor și, prin urmare, de a primi îngrijire...”
În general, putem spune că suntem descendenții acelora care reacționau imediat la fețele dușmanilor și la fețele mamei și tatălui. Creierul nostru antrenat de evoluție este gata să caute combinația „ochi, nas, gură” oriunde.
2. Așteptările umane
Obișnuința joacă și ea un rol. Dacă ne obișnuim din copilărie să vedem multe fețe în jurul nostru, inclusiv să le căutăm în obiectele ce ne înconjoară putem începe să recunoaștem trăsături familiare în viața reală, de exemplu în natură sălbatică sau în siluetele clădirilor.
Puterea așteptărilor are și o confirmare științifică. Într-un mic experiment, cercetătorii din Canada au folosit imagistica prin rezonanță magnetică pentru a afla ce se întâmplă în creierul unei persoane când aceasta detectează o „față” în obiecte aleatorii.
S-a descoperit că pareidolia se bazează pe activarea aproape simultană a două zone ale creierului - o parte din cortexul frontal, care este responsabilă de așteptări, și o parte din cortexul vizual specializată în recunoașterea fețelor. S-a stabilit că prima zonă o controlează în mare măsură pe a doua. Cu alte cuvinte, conștiința influențează vederea: oamenii se așteaptă să întâlnească ceva familiar și, în cele din urmă, văd exact ceea la ce se așteaptă.
Algoritmul de lucru al creierului, comun pentru multe ființe vii
Pareidolia nu este specifică doar oamenilor. Oamenii de știință au descoperit că abilitatea de a vedea fețe în imagini fără ca ele să existe, o au diferite ființe vii, cum ar fi maimuțele Rhesus, pui de găină și chiar la țestoasele abia eclozate.
De aici, cercetătorii au tras concluzia că există un mecanism comun de recunoaștere pentru toate ființele vii. Se presupune că creierul analizează mai întâi ceea ce vede și încearcă să stabilească relațiile spațiale dintre componentele imaginii. În același timp, el compară ceea ce a găsit cu imaginile deja familiare. Dacă în memorie există o imagine potrivită, și cu atât mai mult când aceasta este semnificativă (adică creierul s-a întâlnit cu ea des), procesul de recunoaștere pornește imediat: „Am mai văzut asta! Iată ce este!”
Ce poate dezvălui Pareidolia despre tine
Unii oameni observă pareidolia mai des decât alții. Cercetătorii presupun că, în funcție de acest aspect, pot face anumite presupuneri despre tendințele unei persoane și chiar despre sănătatea sa mentală.
De exemplu, în timpul unui mic experiment, cercetătorii de la Universitatea din Helsinki au descoperit că persoanele religioase și cele care cred ferm în supranatural observă mai des „fețe” în obiecte și peisajele din jur.
Și dacă un om ajunge în punctul în care îi este greu să distingă iluzia de realitate - de exemplu, el are impresia că fețe sunt pretutindeni și îl spionează - acest lucru ar putea indica o boală iminentă Alzheimer sau schizofrenie.
Dar până acum, acestea sunt doar teorii: este prea devreme să folosim pareidolia ca instrument de diagnostic. Cercetătorii continuă să studieze pe acest exemplu cum funcționează creierul uman.
 |
| Două „geamuri” schematic și o „gură” (al 3-lea geam) sub ele sunt suficiente pentru ca creierul nostru să vadă clar o față. |
Pareidolia nu este un semn de boală mintală sau de halucinație. Este un fenomen normal și comun, care afectează aproape toți oamenii la un moment dat. Pareidolia poate avea chiar și beneficii cognitive și emoționale. De exemplu, poate stimula creativitatea, imaginația și umorul. Poate fi și o sursă de confort sau de distracție.
În concluzie, pareidolia este un mecanism al creierului nostru care ne face să vedem fețe acolo unde nu sunt, dar și alte imagini sau sunete cu semnificație pentru noi. Pareidolia este un fenomen natural și inofensiv, care reflectă modul în care creierul nostru interpretează lumea din jurul nostru.